În iarba …


   Ian 08

Idealurile copilariei

idealurile-copilarieiCand suntem mici totul pare posibil. Visam sa fim astronauti, medici, posibili oameni de stiinta care invadeaza spatiul cu ideilor lor, poate chiar supereroi sau cel putin un personaj de poveste magic care calatoreste in timp si are putere asupra propriei sale vieti, traind in cele din urma vesnic.

Si eu am visat. Cand eram mica eram mereu pe culmile fanteziei. Adevarata mea drama a fost sa ma incapatanez sa cred in adevarul cu pricina (adevarul meu erau povestile de basm) pana la o varsta destul de inaintata. La mine fantezia functiona atat de bine incat imi era imposibil sa ma gandesc ca s-ar putea altfel.

Ma gandeam vesnica. Parintii mei nu mureau. Toti cei pe care ii cunosteam nu imbatraneau. Eu ramaneam copil si cand voiam ma transformam intr-o domnisoara seducatoare care avea sa cucereasca inimile cavalerilor. In mintea mea basmele erau realitate.

Imi amintesc marea drama a vietii mele cand am aflat la o varsta nu tocmai frageda ca nu exista taramul „tineretii fara batrane si a vietii fara de moarte”. Cand ma imbolnaveam ma gandeam doar ca m-a parasit ingerul, ca a luat o pauza de masa sau ceva.

Cu timpul s-au scurs. Inca ma mai gandesc ca imi vor reveni super puterile …

Idealurile copilariei acum s-au transformat in drama. Eu nu visam altceva decat sa traiesc vesnic, sa nu imbatranesc si sa ajung sa vad totul, sa invat totul. Visam sa zbor pe cai fermecati, sa fie vesnic primavara, plina de parfum de floare, sa ajung in China sa stau cub ciresi, sa curga petale pe mine sau in Japonia, ori pe unde i-as mai fi gasit.

Totusi – chiar si in pragul maturitatii depline, ma tot gandesc ca poate – poate la un moment dat se va sfarsi totul frumos si nu voi apuca sa mi-i vad pe cei dragi ducandu-se, nu voi apuca sa sufar dupa pierderea parintilor sau a fratilor, nu voi apuca sa jelesc boala nimanui.

E o frica teribila ce te invaluie o data cu varsta si probabil lucrul cel mai bun posibil pe care il poti face e sa fugi de realitate sau sa te dedai credintei. Dar cine spune in cele din urma ca nu poti avea vesnic o fantezie de basm, o lume d epoveste, chiar si cu risucl de a cadea nervos la final ori de a fi dezamagit la culme?

 

FacebookGoogle+Twitter

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *